Domenica 4 Ott 2009, 15:52
În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.